Deci da. Recunosc. Sunt proasta! Varsta pare a nu ma ajuta in mod deosebit atunci cand este vorba de cap. Si unde nu-i cap, vai de picioare. In cazul meu nu s-a ajuns acolo. Adica la vatamare fizica. Toata treaba s-a oprit undeva in zona pieptului care imi opreste respiratia, ma apasa pe piept si ma scoate dintr-un ritm normal.
Ma amagesc cu tampenii si imi creez fantezii inexistente.
Nu doare ca n-am aer. Din momentul in care am constientizat oxigenul si pana in clipa de fata, desi am trecut prin mai multe faze de la negare la panica, inapoi la negare si apoi la promisiuni acerbe, nu m-am tinut de cuvant.
Si uite ca am realizat, ca desi omniprezent aerul are propria personalitate. Care nu tine cont de mofturi, fente, dorinte exprimate si apoi retrase, sau daca a tinut, s'a obisnuit sa fie mai rarefiat acum.
Nu'i comod. Pe alocuri senzatia fiind similara cu primul contact cu apa, la prima lectie de inot. Te afunzi si pe masura ce incerci sa te ridici, lipsa aerului devine o problema din ce in ce mai mare. Nu te doare nimic. Esti perfect constient intr-un mediu ce te poate conserva. Vezi, auzi, simti tot cu o intensitate mai mare. Bataile inimii devin zgomotoase si creierul te atentioneaza ca trebuie sa iesi la suprafata.
Ei, creierul meu, desi a atentionat intr-una n-a fost ascultat. Sa stau sub apa e letal. Voi ucide si ultima farama de speranta, inabusind'o in incapatanare.
Sa ies la suprafata e dureros. Dupa atata timp fara aer, nu mai stiu sa respir. EL nu mai stie sa ma primeasca in mediu si ma trateaza ca pe un intrus. Introspectiv, circumspect si rece.
Merit. Momentul de indoiala lung, cu iesiri si intoarceri, cu poticneli si vanatai, mi-a facut plamanii greu de reparat.
Roata se intoarce, nu? Sunt precum scafandarii uituci, care se trezesc pe fundul marii fara aer in tub. Acum e dureros!
Comentarii