Life is like a box of chocolates!

De regula recurg la scris cand gandurile incep sa doara-n stomac. Cam asa si acum. Cand simt ca nu mai pot, si atunci e nevoie sa refulez undeva. Inainte ma evacuam de energia aceasta la prieteni. De cand am devenit self employed, pritenii mi i-am vazut rar spre deloc. Si cand mi i-am creat noi, nu au fost ai mei. Cateodata mi-e dor sa am preocuparile dinainte. Cand nu aveam griji legate de facturi ce trebuie achitate, de lucrari ce trebuie finalizate si de rate ce trebuie platite. Mi-e dor sa fiu libera si sa nu-mi pese de nimic. Simt uneori ca am un milion de chingi pe care le trag dupa mine, din obligatiile sociale create in cap, de-a lungul timpului. Si simt ca oblig fara sa vreau si oamenii de langa mine sa-mi duca chingile, ceea ce nu-i drept. Nici pentru mine, nici pentru ei. Nu ma mai simt libera. E alegerea mea, stiu.

N-o sa incep cu n-am mai scris de multa vreme, desi n-am mai scris de multa vreme. Azi a inceput o zi extrem de proasta si mi-am adus aminte de blog.  De nevoia de a scrie si nevoia de a tine un jurnal. C'asam am inceput sa scriu, cand mi-am deschis prima oara agenda primita la 10 ani si mi-am dat seama ca am nevoie de un loc unde sa scriu. Un loc si un spatiu unde sa simt si sa nu-mi pun oprelisti.  Si-asa a aparut blogul. Ca sa nu existe oprelisti, masti si bariere autoimpuse. Lucruri simtite dar nespuse.  Ca viata te biciuieste pana te'nveti sa taci, sa inghiti, sa te scuturi de durere si sa mergi mai departe, cu vorbele nespuse carate in spate.  asa c'am revenit la blog.