Life is like a box of chocolates!

Mi-am sters precum copiii lacrimile cu dosul mainilor sughitand in soapta sa nu mi se auda strigatul. Mi-am inlantuit libertatea, legand'o de impunerile venite odata cu barza. M'am supus umil sperand ca voi invata sa tac. Mi'am purtat cu mandrie fetita, implinita dar ajunsa de oboseala, prin fiecare colt in care m'au dus picioarele. Am pazit'o noapte de noapte, veghind adormita la somnul ei. M'am speriat cand a plans si m'am simtit neajutorata si singura cand am ajuns pe holurile spitalului cu ea cu capul spart.M'am uitat cu invidie la nou nascutii plimbati de amandoi. M'am uitat cu tristete la ea cerandu'mi iertare ca nu'i pot oferi la fel. M'am rugat sa fie sanatoasa si am plans in gand cand a zis tata unui necunoscut. Am plans din nou cand m'am uitat in jur si am vazut ca lumea ei intreaga sunt eu. Mi s'a rupt inima de mii de ori dar am indurat suspinand. Nu'mi permiteam luxul de a consuma energie stergandu'mi lacrimile

Deci da. Recunosc. Sunt proasta! Varsta pare a nu ma ajuta in mod deosebit atunci cand este vorba de cap. Si unde nu-i cap, vai de picioare. In cazul meu nu s-a ajuns acolo. Adica la vatamare fizica. Toata treaba s-a oprit undeva in zona pieptului care imi opreste respiratia, ma apasa pe piept si ma scoate dintr-un ritm normal. Ma amagesc cu tampenii si imi creez fantezii inexistente. Nu doare ca n-am aer. Din momentul in care am constientizat oxigenul si pana in clipa de fata, desi am trecut prin mai multe faze de la negare la panica, inapoi la negare si apoi la promisiuni acerbe, nu m-am tinut de cuvant. Si uite ca am realizat, ca desi omniprezent aerul are propria personalitate. Care nu tine cont de mofturi, fente, dorinte exprimate si apoi retrase, sau daca a tinut, s'a obisnuit sa fie mai rarefiat acum. Nu'i comod. Pe alocuri senzatia fiind similara cu primul contact cu apa, la prima lectie de inot. Te afunzi si pe masura ce incerci sa te ridici, lipsa aerului devine o pro